Alianţa formată pe parcursul unui proces de coaching, consiliere sau terapie, tipul de relaţie care se formează între un Client şi un Coach, poate fi definită cel mai complet şi corect de cuvântul „cuplu”, un „cuplu de lucru”.

Cuvântul „cuplu” este foarte expresiv, elocvent şi semnificativ, fiind deseori asociat atât cu romantismul, sexualitatea şi diada parentală cât şi cu despărţirile violente dintre parteneri sau eşecuri ale cuplului de viaţă. Toate aceste caracteristici emoţionale şi fantezii pot apărea în relaţia profesională dintre Client şi Coach cu scopul de a încuraja şi susţine atât cunoaşterea şi inţelegerea de sine cât şi dezvoltarea personală.

Aceste lucruri se întâmplă deoarece relaţiile (inter)umane operează întotdeauna într-un oarecare climat „erotic”, climat variabil ca nivel de intensitate. În orice nouă relaţie dintre doi oameni, există întotdeauna în fiecare dintre noi un sentiment de speranţă şi romantism, fiecare dându-şi frâu liber imaginaţiei în legătură cu ceea ce celălalt partener poate aduce în relaţia cu noi pentru a ne face viaţa mai bună.  Pe măsură ce cei doi parteneri încep să interacţioneze şi să lucreze împreună la un scop comun, se înfiripă şi se dezvoltă între ei un sentiment de familiaritate ce se poate plasa, şi deplasa continuu, între încredere şi neîncredere, confort şi siguranţă, iritare şi nesiguranţă, autonomie şi dependenţă. Toate aceste condiţii pot stimula cel mai fundamental şi primar sens despre ceea ce înseamnă pentru noi „a fi într-o relaţie” cu cineva „apropiat” nouă. Aceste sunt motivele pentru care cuvântul „cuplu” surprinde, şi cuprinde, cel mai bine „intimitatea” caracteristică oricărei relaţii profesionale din activitatea de coaching, consiliere, mentoring sau terapie. Simplist spus, termenul de „cuplu” evocă în noi cele mai intense, primare şi provocatoare moduri de relaţionare cu ceilalţi.

De aceea, folosirea termenilor de „cuplu” şi „intimitate” în continuarea articolului au rolul de a utiliza pe deplin capacitatea celor două cuvinte de a descrie cu precizie şi intensitate atât apropierea fizică cât şi cea emoţională dintre cei doi parteneri şi nu de a sugera că ar fi un obiectiv al relaţiei profesionale a coachului, consilierului sau terapeutului şi cu atât mai puţin un scop în sine.

Intimitatea, în forma ei cea mai productivă, este capacitatea, abilitatea corporală de a susţine senzaţiile, emoţiile, sentimentele şi gândurile pentru a putea fi capabili să punem în cuvinte experienţa noastră subiectivă într-o relaţie cu altă persoană. Toţi oamenii intră în interacţiuni cu alţi oameni datorită nevoii umane de structurare a timpului, interacţiuni numite în Analiza Tranzacţională şi „tranzacţii” (n.a. – sau „schimburi”) deoarece ambele părţi obţin un câştig de pe urma acestei interacţiuni, acest câştig fiind de fapt şi motivul pentru care oamenii se angajază în tranzacţie. Tot din perspectiva Analizei Tranzacţionale, intimitatea poate fi definită şi ca o relaţie sinceră, fără „jocuri”, cu primire şi dăruire liberă şi reciprocă, fără exploatare, intimitatea fiind modul de structurare a timpului cu riscul psihologic cel mai ridicat pentru fiecare dintre cei doi parteneri de cuplu.

Chiar fără absolut nici un contact fizic, intimitatea descrie cel mai bine atât modalitatea de a „ne băga pe sub pielea celuilalt” cât şi cea de „a ni se băga altcineva pe sub piele”. Deşi intimitatea are şi momente care pot fi plăcute, ea nu este de fiecare dată un sentiment plăcut. În anumite contexte, intimitatea poate încuraja capacităţiilor de explorare, auto-relfecţie, de recunoaştere a diferenţelor şi de exprimarea acestora, ba chiar a capacităţii partenerilor implicaţi în a gândi împreună la funcţionarea lor ca şi un cuplu sau ca şi un grup. Câteodată însă intimitatea poate avea şi efect contrar, ducând la evitarea recunoaşterii diferenţelor, la refuzul de a explora, gândi sau a exprima liber ceea ce simte sau trăieşte unul sau chiar ambii parteneri. Cu atât mai mult, intimitatea ce se dezvoltă în cadrul unei alianţe de coaching în cuplul de lucru format dintre un Client şi un Coach poate fi caracterizată de multe dintre statisfacţiile, mulţumirile, aprecierile, neplăcerile, frustrările şi aspectelor inconştiente de „pată oarbă” manifestate în oricare dintre relaţiile noastre semnificative cu cei apropiaţi.

În această stare de intimitate, un „impas” ne poate atinge şi ne poate disturba atunci când ne aşteptăm mai puţin şi în special, ca şi în relaţiile noastre de zi cu zi cu cei apropiaţi, în momentele când suntem cel mai puţin pregătiţi să înţelegem ceea ce ni se întâmplă. Chiar şi atunci când interacţiunile din cadrul cuplului de lucru format în urma unei alianţe de coaching se desfăşoară bine în aparenţă, ca şi în viaţa de zi cu zi, în realitate suntem în permanenţă cufundaţi în modul nostru implicit de „a fi”, de a ne comporta, mod ce a fost învăţat şi dezvoltat de-a lungul întregii noastre vieţi în relaţiile cu cei apropiaţi din trecut sau din prezent. Şi cum intimitatea are la bază de fapt acest „mod de a fi”, tocmai aceasta poate foarte uşor duce relaţia la un „impas”.

Iniţial termenul de „impas” folosit in Analiza Tranzacţională definea procesul intra-psihic dintre Starea de Părinte şi cea de Copil, fapt ce poate duce la blocarea înţelegerii de sine şi a dezvoltării personale (mai multe detalii despre Stările Eului puteţi afla aici). Impasul, limitează abilităţile şi capacităţile Stării de Adult a clientului şi compromite prin „contaminare” funcţionarea autonomă a acestuia cu influenţe din copilăria acestuia: cu emoţii, reacţii corporale sau comportamentale.

În aceste momente, abilităţile şi capacităţiile Coachului pot constitui resurse valoroase pentru client. Cu toate acestea, pot exista momente în care aceste resurse ale coachului să fie inactivate, atunci când conflicte sau inhibiţii personale îi restricţionează acestuia capacitatea de a observa, gândi, simţi, comunica şi relaţiona flexibil şi autonom. Astfel, termenul de impas a ajuns gradual să descrie şi experienţa de blocaj ce poate apărea în relaţia profesională din cuplu de lucru dintre Client şi Coach. Abia în momentul în care coachul reuşeşte să îsi rezolve propriul impas intra-psihic poate redeveni o resursă eficientă pentru clientul său, deoarece în momentele de potenţială transformare şi dezvoltare personală a clientului acesta nu mai are tipare, modele comportamentale, emoţionale sau strategii de gândire pentru viitor, ceea ce creează simultan atât entuziasm şi încântare cât şi o puternică stare de teamă şi îngrijorare. În aceste momente există o mare vulnerabilitate a clientului şi o mare probabilitate de a reapărea unul dintre cele mai timpurii tipare de relaţionare, un „protocol” de relaţionare, ca o încercare a psihicului de a face faţă anxietăţii primare în faţa necunoscutului, a viitorului. Acest „protocol” ne dezvăluie unele dintre cele mai timpurii decizii ale noastre, răspunsuri inconştiente la întrebări ca: „Suntem OK, suntem în regulă?”, „Putem supravieţui în această lume?”, „Este lumea un loc primitor, sigur, cu suficiente resurse ca să ne satisfacă nevoile şi aşteptările?”,„Sunt ceilalţi oameni OK, ne vor accepta şi iubi?”

Implicaţiile impasului în practica profesională

În practica profesională de coaching, consiliere, instruire (training), mentoring sau terapie, impasul descrie situaţia în care activitatea este blocată, înţepenită, împotmolită, în imposibilitatea de a înainta spre scopul propus, de a progresa sau a ieşi dintr-o buclă repetitivă nesfârşită.

Impasul cuplului de lucru Client-Coach este caracterizat de pierderea capacităţii de relecţie (de mentalizare) sau de a gândi liber, autonom. Reprezintă instalarea inconştientă a unui mod automat sau predictibil de „a fi”, de a ne comporta, cu noi înşine şi cu ceilalţi. În esenţă, în acest mod de relaţionarerelaţia cuplului se opreşte din evoluţie şi maturizare. Ambii parteneri ajung să fie blocaţi într-o regiune a minţii şi corpului despre care nici unul dintre ei nu este conştient. Acest lucru se întâmplă de obicei datorită intensităţii afective ce rezultă din apropierea faţă de celălalt partener şi pasiunea pe care o trăim în această proximitate, ambele fiind caracteristici ale intimităţii create în cuplul de lucru.

Intr-un impas de intimitate, ambii parteneri sunt captivi într-un mod inconştient de a relaţiona unul cu celălalt şi ambii trăiesc profund cu senzaţia că acest „mod de a fi” este singura lor opţiune posibilă. Impasul este un fel de (re)activare emoţională şi corporală ce apare „pe sub piele” şi căruia îi corespunde un mod repetitiv şi neproductiv de „a fi”, ca şi cum nici unul dintre parteneri nu poate controla ce anume simte, gândeşte şi cum reacţionează în aceste circumstanţe. Cu puţin noroc însă, şi de cele mai multe ori cu ajutorul unei terţe persoane, se pot face anumite intervenţii pentru a adresa acest proces cât mai este încă timp pentru a descoperi ce se întâmplă înainte ca ideea permanenţei să aibă posibilitatea de a distruge relaţia de cuplu. Iar această terţă persoană este adesea Coachul sau Consilierul atunci când impasul apare în relaţia de cuplu dintre partenerii de viaţă sau supervizorul acestora când impasul apare în cadrul cuplului de lucru.

Rezolvarea impasului ce poate apărea în cazul unei relaţii de cuplu de lucru, ca şi în cazul unei relaţii de cuplu de viaţă, este una dintre experienţele cele mai intens trăite la nivel emoţional şi corporal de către ambii parteneri şi nu este întotdeauna un proces lin sau plăcut. Ameninţările emoţionale la adresa tiparului relaţional primar al fiecăruia dintre noi sunt parte integrantă ale istoriei noastre personale ce nu poate fi schimbată, chiar dacă în final vom învăţa să reacţionăm diferit la acestea. Acesta este şi paradoxul! Cu cât mai apropiată devine relaţia dintre doi parteneri de cuplu, cu atât mai mult partenerul „ne va intra pe sub piele” într-un mod care poate fi resimţit fie ca o reverie perfectă, deplină şi drăgăstoasă fie ca un coşmar constrângâtor, monoton şi veninos. În acelaşi timp însă, numai în această intimitate cu celălalt şi ceilalţi putem deveni în final conştienţi de ceea ce reprezintă şi înseamnă pentru noi „a trăi pe lume”.  Pe scurt, abia în intimitate suntem cu adevărat capabili să ne evaluăm întregul potenţial pentru viaţă.

Aşa cum spunea şi Jack Engler „Trebuie să devenim cineva înainte să devenim nimeni”.

(traducere şi adaptare după William F. Cornell & N. Michael Landaiche – „Impasse and intimacy: Applying Berne’s concept of script protocol”)

 

Share