”Misiunea Lidershipului este să creeze mai mulți lideri, nu mai mulți adepți” – Ralph Nader. Eu cred cu tărie că și misiunea Coachingului este aceeași

Hilary Mantel scria că “oamenii sunt niște animale povestitoare și impusul, dorința, de a da un sens experiențelor noastre trecute într-o formă povestită, istorisită, este străveche și remarcabil de puternică. Problema este însă că multe dintre poveștile noastre sunt discontinue, incomplete și incoerente”.

Am ales să traduc și să adaptez articolul lui Jo Stuthridge „Joining the dots” deoarece în NLP, “istoria personală” (povestea pe care o spunem și ne-o spunem despre viața noastră) este o parte esențiala a identității noastre (ID), alături de “imaginea de sine” (evaluarea personală ce dă setul de convingeri despre noi înșine) și “stima de sine” (conștiința valorii personale).

Deși articolul original este despre Analiza Tranzacțională, între Analiza Tranzacțională și NLP există multe asemănări datorită unor “strămoși comuni” iar diferențele de abordare, în opinia mea, nu fac mai puțin meritorii pe nici una dintre ele. Și pentru că unul dintre cele 4 domenii ale Analizei Tranzacționale este cel de coaching am ales să interpretez articolul din această perspectivă.

Una dintre teoriile despre scopul procesului de coaching poate fi descris şi ca “îmbunătățirea abilității clientului de a fi un autor coerent al istoriei sale personale (autobiografia) cu scopul de a-și dezvolta capacitate de scriitor competent al scenariului vieții sale viitoare”. Și pentru că se spune că “istoria se repetă”, rolul analistului AT sau al coachului NLP este de a sprijini clientul în descoperirea evenimentelor importante „ce lipsesc” din trecutul său și de integrare a acestora în propria poveste, astfel încât efectele acestora să înceteze să-și mai producă efectele (inconștiente) în desfășurarea experiențelor viitoare.

Abordarea post-carteziană despre minte este că aceasta este “relaționala și corporală” (n.a. – în orig. embodied) spre deosebire de cel formulat de Descartes care afirma că mintea este un “proces intern şi cognitiv”. Diferența între cele două abordări constă și în faptul că în abordarea post-carteziană se afirmă că “dacă relațiile interumane determină și stau la baza scenariului de viață, tot relațiile interumane pot transforma acest scenariu”. În abordarea carteziana se crede că “dacă un copil (singur) a luat decizia asupra scenariului său de viață, tot copilul (singur) se poate re-decide şi își poate schimba decizia inițială”. În NLP, conștiința este reprezentată sistemic de ansamblul inseparabil de emoții, gânduri, corp (acțiuni) în care nici o parte nu este mai importantă ca cealaltă și fiecare o poate influența în egală măsură pe cealaltă, toate părțile având pondere egală în funcționarea optimă a organismului. În AT, acest sistem determină așa numitele Stări ale Eului, “un tipar stabil de gândire, simțire și comportament”.

Neuroştiinţa și cercetările recente asupra copiilor, au confirmat multe dintre afirmațiile lui Bowlby care în 1973 spunea că “interacțiunile zilnice dintre copil și părinti (sau tutori – cei care-i îngrijesc) sunt internalizate pentru a forma “harta mentală” ce va modela mintea acelui copil”. Recent, cercetătorii din diverse domenii au început să elucideze în ce fel mintea creează reprezentările experiențelor relaționale (mai multe despre “hartă” din perspectiva NLP și cum aceasta ne afectează comportamentul puteți citi aici).

Această idee, că experiențele inter-personale (relațiile inter-umane) formează structura intra-psihică de bază a minții umane este ideea centrală a Analizei Tranzacționale (AT). În AT se afirmă că tranzacțiile non-verbale repetate (cum ar fi de exemplu atingerile, expresiile feței sau tonul vocii, etc) dintre dintre copil și părinți (sau tutori) sunt internalizate pentru a forma o serie de “Stări ale Eului” numite “Starea de Copil” și “Starea de Părinte”. În termeni funcționali (”a te comporta ca în starea de Copil sau Părinte”), aceste “hărți timpurii” de relaționare creează un “protocol”, un tipar relațional inconștient ce formează nucleul scenariului de viață. Este bine de menționat de la bun început că există atât scenarii de viață disfuncționale cât și  scenarii de viață funcționale.

Mary Ainsworth a stabilit prin cercetări făcute asupra copiilor că aceste tipare relaționale sunt formate prin comunicare non-verbală și că tiparul (protocolul) afectiv (sentimentul de atașament, afecțiune) este deja stabilit și stabil până la împlinirea vârstei de 12 luni. Există un oarecare consens că acest tipar este conținut la nivelul memoriei implicite ceea ce dovedește că tiparele de bază sau protocoalele sunt inconștiente. În schimb, acestea sunt experimentate ca senzații, emoții, gesturi corporale și moduri de comportament relațional. Memoria implicită nu poate fi accesată conștient dar poate fi activate de anumite contexte din prezent (ancore în terminologia NLP sau electrozi în AT), influențând inconștient percepțiile asupra unei relații interumane. De exemplu, dacă partenerul meu de relație muncește în weekend iar eu mă simt ”ca și cum” aș fi respins, sau m-ar respinge, este foarte probabil că mi-a fost reactivat un tipar (protocol) inconștient.

În 1994, Damasio argumenta că “deciziile conștiente provin din emoții plăcute, care la rândul lor depind de abilitatea de ne detecta și interpreta semnalele corporale”, lanțul cauzal pentru el fiind următorul: semnale de menținere a vieții (instincte) -> emoții (senzații, simțăminte) -> sentimente -> motivul principal al deciziei.

În mod tradițional, analiștii AT au presupus că schimbările au loc la nivelul convingerilor, a deciziilor scenariului de viață, concentrându-și intervenția pe interacțiunea verbală, pe conținut și conștientizare. Ipoteza lui Damasio sugerează exact contrariul, schimbarea fundamentală reprezentând-o comutarea atenției la experiența emoțională manifestată la nivel corporal. Prin provocări “conștiente” de schimbare a convingerilor despre “sine”, ”alții” și ”viață în general” este puțin probabil să se producă schimbări durabile în timp. În schimb, analistul AT sau coachul NLP are nevoie să se concentreze mai degrabă la manifestările corporale ale clientului, cum ar fi postura corpului, gesturile, mimica și culoarea feței, ritmul respirației și emoțiile acestuia, pentru a-i putea identifica și modifica scenariul de viață, decât a-l chestiona pentru a scoate la iveală deciziile luate de el în trecut. Pentru a folosii comparația făcută de Mitchell în 1994, “analistul AT sau coachul NLP este mai degrabă un corespondent de război ce relatează în direct de pe linia frontului decât un arheolog sau un istoric”. Interesant este că în NLP, acest deziderat este unul fundamental și urmărit deliberat încă de la începutul relației, “raportul” și “calibrarea” dintre NLP Practitioner și clientul său fiind elementele de bază de ale oricărei intervenții sau tehnici.

Cercetările cu privire la atașament (afecțiune) furnizează dovezi ce conduc la ideea că structura istoriei personale este mai importantă pentru sănătatea psihologică a omului decât conținutul acesteia, așa cum în cazul unui cutremur temelia unei case și structura de rezistență sunt mai importante decât finisajele.

Cercetările întreprinse de Mary Main (1994) folosind metoda Adult Attachment Interview, metodă ce se concentra asupra modului în care se povestea istoria personală, au relevat că tiparul afectiv al părinților determină cu o acuratețe de până la 75% tiparul afectiv al copilului, chiar înainte ca acesta să se nască. Astfel, un părinte cu o structură coerentă a istoriei personale are o probabilitate mai mare de a avea un copil cu un sentiment puternic de apartenență (mai afectiv, mai afectuos) față de cei cu o istorie personală incoerentă ce pot da naștere la copii cu sentimente nesigure de atașament.Motivul? Se pare că abilitatea părintelui de a da un sens (o semnificație) experiențelor trăite este mai importantă decât evenimentul însuși în povestea istoriei personale și în definirea identității. O stare coerentă de a reflecta asupra experiențelor trăite determină siguranța și stabilitatea sentimentului de afecțiune (tiparului afectiv) într-o măsură mult mai importantă decât faptele în sine.

Peter Fonagy (2002) împreună cu colegii săi au dezvoltat o cercetare despre afectivitate concentrându-și atenția asupra acestei capacități de a reflecta asupra evenimentelor trăite. Ei au denumit această abilitate ”mentalizare”. Mentalizarea fiind, din perspectiva lor, capacitatea de a detecta și înțelege stările mentale responsabile pentru atât pentru propriile comportamente cât și a celorlalți. Cu alte cuvinte, abilitatea de a citi gândurile și de a recunoaște sentimentele.

Mentalizarea ne permite să fim conștienți și să reflectăm în loc de a reacționa sau a confunda sentimentele cu realitatea. Un bun exemplu este de a fi capabil să pot spune ”mă simt respins pentru că soția mea lucrează în acest weekend deoarece are un termen limită de respectat” în loc de a spune ”soția mea mă respinge”. Astfel, această funcție reflexivă, mentalizarea, ne eliberează de de tiparele emoționale repetitive.

În termenii AT, această capacitate de a reflecta și a integra experiențele într-o poveste coerentă este considerată ca o funcție a Stării de Adult, numită chiar Adult Integrat. Cu toate acestea, contrar părerii lui Eric Berne, se pare că nu toată lumea se naște cu o Stare de Adult intactă, funcțională. Cercetările întreprinse de Fonagy demonstrează că această capacitate de mentalizare depinde de armonia relației existente între copil și părinte, tutor, bunic sau îngrijitor, de la caz la caz, în funcție de cine îl îngrijește. O relație armonioasă este caracterizată de prezența stimulării fizice, a contactului fizic, manifestată prin atingeri, mângâieri și prin interacțiuni verbale și non-verbale cu copilul. S-a demonstrat că copiii cu probleme de afectivitate sunt cei care nu și-au dezvoltat această capacitate de a ”mentaliza” până la împlinirea vârstei de 4-5 ani.

Atunci când o mamă ”reflectă” cu precizie aceleași stări emoționale cu ale bebelușului ei, acesta integrează o reprezentare congruentă despre sine (o Stare), așa cum o vede, o aude și o simte exprimată tactil prin atingeri de către mamă. De exemplu, el își dezvoltă conștiința de(spre) Sine sau Imaginea de Sine ca o persoană afectuoasă (iubitoare), furioasă sau tristă. În esență ne construim identitatea, această reprezentare despre noi înșine și povestea personală, într-o manieră co-creată de interacțiunea cu cei care au grijă de noi (n.a. – în NLP acest proces este denumit ”modelare”). De aceea, privațiunea emoțională, o insuficientă sau inadecvată reflectare, va determina ca unele dintre experiențele copilului să rămână neintegrate, neasumate sau chiar repudiate. De exemplu, Bruschweiler și Stern în 2007, au demonstrat că atunci când copilul mic își manifestă furia asupra altuia  şi părinții acestuia îl bat, îl îndepărtează sau îl ceartă constant pentru acest comportament, copilul poate exclude sentimentul de furie din gândirea sa conștientă (adică semnificația, înțelesul emoției pe care o simte la nivel corporal, al simțământului).

În 1964, Eric Berne a afirmat că ”copilul își începe dezvoltarea într-o stare de autonomie” ceea ce înseamnă că ne naștem cu această capacitate de a integra experiențele trăite. Această ideea a susținut ipoteza despre dezvoltarea umană ca fiind un proces individual. Cercetările lui Fonagy sugerează însă că Starea de Adult este o realizare progresivă, evolutivă. Capacitatea de integrare a istoriei personale la nivelul identității este o proprietate emergentă a interacțiunii cu ceilalți.

Această ideea contravine metaforei lui Berne cum că toți ne-am naște ”prinți” și ”prințese” și abia mai târziu ne transformăm în ”broscoi” și „broaște”. Evidențele sugerează însă că ”prinți” și ”prințesele” implică existența unei relații armonioase, de afectivitate și de siguranță. Abilitatea părintelui de mentalizare este crucială pentru dezvoltarea unui sentiment stabil de atașament al copilului și o relație protectoare, grijulie, este determinantă pentru dezvoltarea abilității de mentalizare.

Multe dintre dificultățile pe care le manifestă clienții de coaching (consiliere sau terapie) pot fi înțelese ca o insuficientă dezvoltare a capacității de mentalizare. Prin urmare, esența procesului de coaching poate fi înțeleasă şi ca un demers de a îmbunătății această abilitate a clienților.

Allan Schore (1994) și Daniel Siegel (1999) au explorat corelările neurologice cu descoperirile despre atașament. Ambii au concluzionat că dezvoltarea regiunii pre-frontale a creierului, parte asociată cu coordonarea unei varietăți de funcțiuni incluzând reglarea afectivității, memoria autobiografică și comunicarea interpersonală, este dependentă de armonia relației oferite copilului de către părinți, bunici, tutori sau îngrijitori. Similar, o insuficientă armonizare a relației va conduce la o diminuare a acestor funcții. Siegel (1999) a sugerat că tiparele narative incoerente dezvăluite prin metoda Adult Attachment Interview reflectă această deficiență de integrare cerebrală. În consecință, relațiile armonioase interpersonale sunt esențiale pentru dezvoltarea integrării neuronale a acestei părți a creierului, cea care ne permite crearea unui povești autobiografice coerente și în ultimă instanță o integrare, o unificare a conștiinței de sine. (n.a. – în NLP două dintre cele 5 Emoții Esențiale ale Sinelui sunt definite ca: ”acceptarea de sine” și ”regăsirea de sine (unificare)”, emoții ce dau în plan social sentimentul de siguranță, dat de acceptarea de către ceilalți într-o comunitate sau în cuplu, respectiv sentimentul de împlinire, obținut prin exprimarea potențialului propriu și a puterii de a ne controla viața)

Concluzii

Din cele expuse până acum putem trage concluzia că interacțiunea dintre copil și cel care-l îngrijește are următoarele două efecte importante:

  1. Primul efect – crearea unei structuri inițiale combinată, o matrice interconectată a Stărilor de Copil și Părinte, derivată din interacțiunile timpurii dintre copil și îngrijitorii săi.
  2. Al doilea efect – un proces de integrare ce poate fi înțeles ca o funcție a Stării de Adult.

1. Matricea Părinte – Copil (PC)

Ne putem gândi la Starea de Copil ca la ”reprezentările despre noi înșine” și la Starea de Părinte ca la ”reprezentările despre alții”. Sau așa cum a afirmat Berne încă din 1961 ca la ”rămășițele (ecourile) copilului care a trăit odată, într-un conflict cu rămășițele unor părinți care chiar au existat”. Aceste tipare sunt încorporate în senzații, emoții, sentimente, gesturi și comportamente. Atunci când Starea de Copil sau cea de Părinte sunt activate avem tendința să repetăm aceste tipare relaționale.

2. Starea de Adult

Starea de Adult integrează experiențe disparate pentru a da un sens de continuitate, o semnificație a experiențelor noastre, și de a ne construi identitatea. Starea de Adult ne permite să creăm o poveste despre noi, o autobiografie. Această capacitate a Stării de Adult de a integra experiențele trăite într-o poveste mai mult sau mai puțin elaborată, coerentă, este în concordanță cu calitatea îngrijirii pe care un copil o primește de la cei din jur. În condițiile unei reflectări adecvate a sentimentelor, copilul își dezvoltă capacitatea de a mentaliza și de a integra situațiile conflictuale într-o poveste autobiografică complexă. Metaforic vorbind, o poveste coerentă creează o congruență și o fluiditate a conștiinței de Sine în același fel în care partitura unei orchestre creează armonia între diversele tipuri de instrumente și note.

Deoarece nici copilăria și nici procesul de creștere al copiilor nu sunt și nici nu vor fi vreodată perfecte, cei mai mulți dintre noi vom experimenta un anumit nivel de defragmentare. Cu ajutorul unei abilități rezonabile de ”povestitor”, o minte obișnuită poate cosmetiza aceste rupturi într-o poveste ”îndeajuns de bună”. Fonagy (2002) descrie acest proces ca la ”cosmetizarea poveștii” (orig. “narrative smoothing”) în timp ce Briere (2007) se referă la el ca la un ”editorial bun” (orig. “good cover story”). În teoria Analizei Tranzacționale această poveste este numită ”contra-scenariu de viață”, adică ”EU sunt OK, dacă …” (de exemplu: ”EU sunt OK dacă muncesc mult” sau ”EU sunt OK dacă îi mulțumesc pe ceilalți”

O insuficientă reflectare emoțională va compromite însă capacitatea Stării de Adult de a integra noi experiențe sau pe cele dificile. Atunci când povestea nu este ”suficient de bună” pentru a astupa rupturile dintre nevoile copilului și reacțiile mamei, sau în cazul în care aceste diferențe sunt prea mari cum ar fi o traumă sau o neglijență, copilul își dezvoltă un scenariu de viață (un „script”) incoerent, disfuncțional. Sinele rămâne neconectat, este disociat. Un script incoerent este similar unei vieți trăite pe fundalul unei muzici discordante. Mantel spunea că o poveste incoerentă de viață este similară unui film ”rulat într-un cinematograf jegos, pe un cearșaf fluturat de vânt, de un proiector defect, mânuit de un proiecționist beat”.

Experiențele de viață nevalidate prin asociere cu figura îngrijitorului, experienţele fără sens sau semnificație, rămân neintegrate și excluse din gândirea conștientă. Bromberg (2006), asociază aceste experiențe disociate cu instantaneele pe care nu le avem în albumul cu fotografii al vieții. Experiențele neintegrate în povestea autobiografică nu au voce sau cuvinte. În schimb, aceste experiențe fără semnificație conștientă repun în scena prezentului tipare repetitive de proiecție și transfer, ”jocuri” (n.a. – în sensul folosit de Eric Berne) și drame.

Această definiție include două procese importante: unul intern și unul extern. Pe plan intern, scenariul este în esență un proces auto-povestit care organizează mintea și structurează identitatea. Această povestire fie conectează, fie fragmentează, conștiința noastră de sine. Pe plan extern, scenariul de viață este implicat în tiparele relaționale inconștiente. Berne a folosit în 1961 termenul de scenariu (”script”) pentru a evoca scena unui teatru. Stările de Copil și de Părinte formează distribuția de personaje ce ocupă scena minții și interacționează cu alții pentru a interpreta într-o dinamică crescândă o ”dramă proiectivă”. În spatele cortinei, un scenariu impune sau determină toate acțiunile.

Implicațiile în procesul de coaching

Într-o relație de coaching, povestea internă autobiografică a clientului dezvăluie de obicei un impas, o dificultate sau chiar o dramă. Stările neintegrate ale Sinelui ies la iveală prin manifestări emoționale, non-verbale, gesturi și puneri în scenă (retrăiri) ale unor părți din scenariul de viață.

Luând în considerare cele 3 concluzii ale cercetărilor din domeniul relațiilor se pot determina următoarele implicații în procesul de coaching, consiliere sau terapie, pentru fiecare dintre ele:

  1. Conștiința de sine (identitatea) este co-creată în urma relațiilor interumane

Deoarece dezvoltarea umană este în principal un proces relațional, procesul de coaching trebuie de asemenea să folosească un proces relațional pentru a asigura creșterea și dezvoltarea continuă a clientului. Relația psihologică a celor două persoane implicate în proces poate duce mai departe dezvoltarea de sine a clientului ca autor propriilor experiențe. Pentru aceasta este nevoie însă de două minți, două conștiințe. Coachul trebuie să intervină în scenă și să își utilizeze propriile experiențe subiective pentru a descoperii scenariul clientului. Dintr-o perspectivă relațională, contra-transferul coachului, propria reflecție a acestuia, devine o resursă bogată de informații despre scenariul clientului.

Eric Berne a încurajat ca analistul tranzacțional să fie un „observator obiectiv” și să folosească o „perspectivă de extraterestru” (n.a. – ”Marțian” în original) pentru a detecta convingerile din scenariul clientului. Această perspectivă conține presupoziția că problema, sau cauza ei, este ”în mintea clientului” ce există ca o entitate izolată. Coachul deține doar o poziție detașata, disociată, pentru a descoperi deciziile scenariului clientului îngropate în trecutul acestuia. Atenția acestuia este concentrată la structura intra-psihică a clientului, impasurile interne, decontaminare și re-decizie. O nouă perspectivă însă, din a doua poziție perceptuală, localizează problemele clientului în tranzacțiile repetitive din prezent. Relația de coaching are ca preocupare ”dezvăluirea dramei” mai degrabă decât expediția de explorare a adevărului nevăzut. Sugestia ar fi de a muta atenția coachului de la analizarea structurii intra-psihice a clientului la procesele inter-personale ale acestuia.

Întreaga idee în care coachul este neutru, sau doar un ecran de proiecție al clientului, este considerată incorectă în lumina filozofiei contemporane a științei. Influența coachului este inevitabilă, întotdeauna subiectivă, contra-transferul este mereu prezent iar unicitatea şi autenticitatea persoanei acestuia va influența rezultatele procesului. Mai degrabă de a fi un observator extraterestru, un Marțian, responsabilitatea coachului este de a se regăsi în scenariul clientului. Iar întrebarea pe care ar trebui să și-o pună nu este ”dacă joacă vreun rol” în acest scenariu ci ”ce rol am fost selectat de către client să joc?”. Astfel, coachul are un dublu rol în scenariul clientului, atât de participant cât și de observator, prima sarcină a acestuia fiind de a descoperi în ce rol a fost ”distribuit” de către client și a doua de a găsi atât o cale de ieșire din scenariu cât și din acest rol. Iar experiența subiectivă a coachului deschide o ușă, un portal, în ambele direcții. Numai asumarea rolului și implicarea în scenariul clientului poate face cunoscut cu adevărat ceea ce este comunicat și exprimat în cursul procesului de coaching.

  1. Conștiința este corporală (orig. embodied)

Al doilea concept, ideea că mintea este manifestată prin reacții corporale, subliniază importanța observării experiențelor non-verbale. Această idee implică comutarea atenției de la interacțiunea verbală conștientă la emoții, sentimente, gesturi și acțiuni corporale. Wallin a afirmat în 2007 că acest lucru este ca atunci când înveți să asculți linia melodică a unui cântec în loc să-i asculți versurile. De reamintit este că tiparele fundamentale ale scenariului de viață, protocolul, este localizat la nivelul memoriei implicite, ceea ce înseamnă că nu poate fi reamintit în mod conștient. El nu poate fi spus, povestit. Singura cale de a descoperi povestea este de a citi printre rânduri. Emoțiile și nevoile care nu sunt armonizate în prezenta îngrijitorilor sunt de asemenea sub limita povestirii conștiente. În schimb aceste experiențe neintegrate au tendința de a apărea în interacțiunea cu coachul prin gesturi, acțiuni și sentimente. Aceste povești fără semnificație nu pot fi transformate în cuvinte. Pentru a le accesa, coachul trebuie să fie atent la reacțiile corporale non-verbale, emoționale și comportamentale ale tranzacțiilor din prezent și în primul rând ale acelora dintre el și clientul său.

Wallin afirmă că fără a putea folosi cuvintele, inevitabil clientul (a) va manifesta simptome la nivel corporal (va somatiza), (b) va repune în scenă aceste experiențe cu alții sau (c) își va proiecta sentimentele și va (re)deștepta emoții în persoana altora, inclusiv a coachului.

(a) Lucrând la nivelul corporal

Atunci când există o deficiență de afectivitate din partea îngrijitorului, copilul nu este capabil să învețe cum să-și asocieze simțămintele (senzațiile corporale) cu sentimentele (emoțiile). În loc să le poată identifica, recunoaște și (de)numi, de a și le asuma și stăpânii într-o interacțiune umană, senzațiile rămân neintegrate manifestându-se în schimb doar la nivel corporal sau ca simptome fizice. Corpul ”vorbește”! Putem învăța să-l ”ascultăm” sau ”să-l citim” dacă ne concentrăm atenția la expresiile corporale, gesturi, mimica feței, respirație, tensiune musculară, tonul vocii sau agitația mișcărilor. Identificând și interpretând aceste semnale emise permanent atât de corpul clientului dar și de al nostru ca şi coach, ne putem și îi putem facilita acestuia accesul la povestea internă. Concentrându-ne atenția asupra corpului putem ajuta clientul să-și asocieze senzațiile cu sentimentele, cu semnificația (înțelesul) acestora și cu amintirile. Simptomele somatice neintegrate și senzațiile fizice sunt convertite, transformate, într-o povestire autobiografică emoțională.

(b) Repunerea în scenă, retrăirea (orig. enactment)

Retrăirile sunt manifestările comportamentale ale reacției de transfer, de proiecție. Transferul are loc atunci când percepem ceva trecut într-o situație nouă. Retrăirile se întâmplă când ne comportăm la fel ca într-o situație trecută într-un context similar din prezent. Chused afirmă că ” retrăirile apar atunci când o încercare de actualizare, o fantezie proiectată, elicită (provoacă) o reacție de contra-transfer”. Repunerea în scenă, retrăirea, implică o subtilă formă de manipulare, deseori inconștientă, o presiune a clientului care conduce, atrage sau presează coachul să acționeze într-un anumit mod specific, conform scenariului său de viață. În termenii AT, structura intra-psihică a clientului este externalizată prin proiecții ale Stării de Copil sau de Părinte. Apoi, clientul se comportă într-un fel care în mod subtil provoacă o reacție predictibilă a coachului, distribuindu-l pe acesta într-un anumit rol a scenariului său de viață. Protocolul sau tiparul inconștient de relaționare se repetă în relația prezentă. Clienții care se așteaptă (inconștient) să fie trădați vor ajunge să fie trădați iar cei care se așteaptă să fie manipulați, exploatați, vor ajunge să se simtă invariabil ca niște marionete. În timp ce clientul ”pare” că-și dorește, chiar ostentativ, ceva nou, altceva, agenda inconștientă este permanent într-o încercare de a reorganiza relația prezentă în conformitate cu vechile tipare.

Paralelela cu teoria ”jocurilor”. Repunerile în scenă sunt co-create și inconștiente, retrăirile iau naștere la intersecția dintre scenariile de viață ale clientului și ale coachului. Aceste au întotdeauna potențialul fie de a întării fie de a transforma scenariul. Rezultatul depinde în mare măsură de abilitatea coachului de a mentaliza, sau de a ieși de sub constrângerea emoțională a Stărilor de Copil sau Părinte proiectate. Flexibilitatea structurii autobiografiei, poveștii personale și în esență a identității coachului, îi permite acestuia să penduleze mult mai ușor între participarea la re-punerea în scenă a tiparului emoțional al clientului și facilitarea conștientizări acestuia a scenariului său de viață.

(c) Lucrând cu proiecția emoțiilor clientului

Destul de frecvent, un client este capabil să trezească în persoana coachului anumite dintre aspectele sale neintegrate. Acest fenomen poartă denumirea uzuală de Identificare Proiectivă. În mod tradițional, Identificarea Proiectivă a fost înțeleasă ca procesul prin care clientul proiectează anumite sentimente în coach, acesta descoperind că experimentează ceva ce nu îi este familiar, ceva ce-l face să nu se simtă ”el însuși”. Astfel, dintr-o nouă perspectivă, din a doua poziție perceptuală, coachul nu mai este privit ca un ”recipient gol” în care emoțiile proiectate de client sunt doar colectate. Gabbard în 2004 a descris procesul de Identificarea Proiectivă ca pe un proces în trei etape:

  1. În prima etapă, clientul proiectează asupra coachului o anumită parte din el însuși, de obicei o figură parentală introiectată
  2. Apoi, clientul exercită o presiune pe interlocutor care-l constrânge pe acesta să se identifice cu ceea ce clientul a proiectat. Deci, mai degrabă decât a ”pune ceva într-un ”recipient gol”, clientul reușește să re-învie o reacție în coach. Din perspectiva celei de a doua poziții perceptuale, ceea ce este evocat aparține coachului, este un aspect inconștient, o reacție a sinelui coachului este stimulată.
  3. A treia etapă apare atunci când coachul poate reflecta asupra acestui sentiment, înțelege ce parte îi aparține și în ce fel el re-crează scenariul clientului. Acest proces implică un proces de mentalizare activă din partea coachului nu doar simpla capacitate a acestuia de colectare a sentimentelor clientului.
  4. O istorie personală (auto-biografie) coerentă a părinților anticipează sentimentul de siguranță afectivă a copilului

A treia mare descoperire se referă la scopul procesului de coaching. Un coach cu o poveste personală coerentă, parte importantă a structurii propriei sale identități, va fi mult mai capabil să îmbunătățească capacitatea clientului de a mentaliza. Coachingul nu este același lucru cu parentingul (creșterea copiilor). Deși există anumite asemănări. În ambele cazuri, o relație armonioasă este elementul cheie pentru dezvoltarea prin co-creare a capacității de (re)construire a unei istoriei personale coerente. Similar părintelui unui copil mic, coachul trebuie să aibă abilitățile de a ”citi” nevoile non-verbale ale poveștii clientului, apoi de a reflecta și mai degrabă de a mentaliza decât a reacționa. Acest tip de dialog non-verbal cultivă și sprijină abilitatea clientului de a mentaliza. Deci, esența și scopul final al procesului de coaching se referă mai puțin la conținutul scenariului de viață și mai mult la proces, la structură. Cu alte cuvinte, la dezvoltarea capacității clientului de a fi propriul autor al unei istorii personale coerente, element de structură esențial al identității sale.

Prin integrarea și a părților repudiate, nedorite, sau inconștiente ale sinelui, frânturile care au fost până atunci somatizate, retrăite sau proiectate, sunt integrate şi clientul reușește prin coaching să conecteze punctele lipsă ale istoriei sale personale. Starea sa de Adult conectează stările precedente neconectate de Părinte și de Copil formând un mai congruent sens al ”Eului”, ca subiect sau chiar autor al propriilor experiențe. Procesul de coaching permite clientului dezvoltarea unui sens mai coerent și mai integrat al conștiinței de sine, o identitate mai structurată.Scopul principal este ca la finalul procesului acesta să aibă capacitatea de a trece de la re-punerea în scenă a scenariului disfuncțional și retrăirea lui, la abilitatea de a reflecta asupra acestuia astfel încât să se transforme dintr-un actor figurant și inconștient de rolul său la acela de scenarist al rolului principal în viața sa.

(traducere şi adaptare după Jo Stuthridge „Joining the dots„)

Share